Adierea funebră a vântului spulberă frunzele tomnatice de culoarea amurgului ce îmi trece prin vene...
Fluierul trenului îmi sună acum ca un vechi glas amical...şi toţi aceşti oameni...toţi aceşti indivizi care grăbiţi aşteaptă
trecerea trenului lovesc nebuneşte în sufletul meu...dar nu-l dărâmă.
Eu simt că aş putea sta aici ceasuri, ani, vieţi întregi privind palidul
amor şi greutatea plumburie a trenului ce scânteie pe şine fără a le
ucide...
Dar trenul se depărtează lăsând loc durerii amare...
Înălţându-mi spre Cer privirea mă cufund în azuriul Astrului de
Dimineaţă ce încă îşi face simţită prezenţa prin săgeţi otrăvite de
neclipele ce s-au stins...
Nu pot respira şi simt că pot ghici mlădierea umbrelor pe chipul tău din dansul dulce al norilor pe Cer.
Mă-ntunec...
În gara tăcută acum, şinele tâmplelor tale aşteaptă înfrigurate venirea trenului ce-mi poartă sufletul...
Suntem limitaţi de spaţiu şi timp.
Uneori, noţiunea timpului ajunge să ne obsedeze.
Timpul nu iartă pe nimeni.
Timpul trece prin şi peste toate lucrurile materiale, trece peste fizicul nostru, chiar şi peste suflet...
Uneori, în singurătatea noastră, ne gândim la eternitate...
Uneori, în extazul sufletului nostru, facem promisiuni pentru eternitate...Ne agăţăm de promisiuni şi sentimente pe care le sperăm eterne, confundând eternitatea cu veşnicia.
Ce este, mai exact eternitatea??
Eternitatea nu poate fi descrisă în cuvinte, dar, cu siguranţă, eternitatea nu depinde de o noţiune de timp...
Eternitatea poate fi veşnicia cuprinsă în frăgezimea unei clipe.
Eternitatea este blândeţea dragostei materne, este iubirea reflectată-ntr-o privire de-o clipă, este portalul către suflet.
Eternitatea este atunci când, într-o noapte senină, lipiţi de iarba
umedă, privim cerul...privim cerul şi parcă pentru o clipă sufletul ne
evadează şi se ascunde în suflul Universului...
E atunci când privim
în ochii cuiva şi parcă în ei găsim toate răspunsurile, întrebările,
tot ce ne lipsea... ca şi cum pentru o clipă am trage cu ochiul în
sufletul cuiva...
Eternitatea e senzaţia infinitului, reflexia
veşniciei. Poate dura doar cât pleoapele ne acoperă irisul, o clipă...
Poate dura un răsărit, un apus, o ploaie, o îmbrăţişare, un infinit.
Eternitatea este libertatea privită de un prizioner, cerul privit de un
om orb, muzica pentru un om surd, viaţa-văzută prin prisma unui ochi
mort.
Iubesc toamna...
Iubesc zilele mohorate de
toamna cand parca totul in jur, cerul, natura, oamenii, hainele groase,
iti transmite o stare de tristete, cand fiecare privire pare un strigat
de ajutor, fiecare oftat- o chemare.
Dansul timid, tragic
al frunzelor muribunde ne amintesc de varstnicii nostrii, de bunici, de
invatatori, de parinti...ce-si sfarsesc solemn, linistit vara vietii si
tu nu stii, nu poti smulge din tine bucati de etern sa le umplii
golurile sufletesti, sa repari cu lacrimile tale vina ce o porti pentru
zambetele triste, pentru suspinele cutremuratoare...
Cerul varsa acum lacrimi curate, reci, fara manie, fara strigate...
Totul in jur,in tine, alcatuieste un tablou Bacovian din care ai vrea - sau nu - sa evadezi...
Dar mai sunt si zile, zile senine, zile in care copii voiosi se bucura de roadele muncii parintilor in timpul verii,
in care bratele parintilor ne asteapta calde acasa dupa o zi rece petrecuta departe, la munca or in scoli...
Cand soba calda, cafeaua ori ceaiul sunt o companie mai mult decat placuta in orele de lectura...
Zile in care razele caldute, plapande ale soarelui ne invaluie cu
priviri materne, nascute parca din bucuria ce ne umple sufletele... Zile
in care fiecare mana rece gaseste o inima calda, in care fiecare zambet
este rasplatit cu o imbratisare muta, iubitoare, cand in micile
cafenele de la colturile strazilor incep sa rasune colinde...in care
intrebarile retorice sunt inlocuite de raspunsuri fara intrebari.
Toamna, cafea, esarfa, ruj, frig, teama, blandete, amar...toamna...:)
Perfectiunea exista, suntem inconjurati de lucruri perfecte.
Perfectiunea se gaseste "la duzina", prin chinezarii, lucruri reci, plastic, lucruri inerte...
Dar nu, nu s-a inventat inca fiinta perfecta.
Dumnezeu a creat extreme si contradictii, calitatile tale completeaza lipsurile mele, raul da sens binelui...
Fiecare individ intalnit este ca o oglinda: trebuie sa vedem din perspectiva celorlalti ce lipsuri, ce defecte avem si sa incercam sa "ne corectam", apoi sa vedem lipsurile celorlalti si,in loc sa-i criticam sa incercam sa le oferim un strop din "preaplinul" nostru.
Exista fericire si alinare dincolo de iluzia perfectiunii.
Pentru unii, idealul uman este inca perfectiunea...
Niciodată punct, nicicând virgulă, mă deşir afon evadând din paranteze sparte, rafinându-mă inert prin lacuna lui "punct şi virgulă".
