sâmbătă, 1 martie 2014

Anotimpuri De Trairi: Te iubesc...

Anotimpuri De Trairi: Te iubesc...: Te iubesc cum iubesc Cerul,     Te iubesc cum iubesc marea, Te iubesc...Si intre noi          E departarea. Te iubesc din departare,...

~Suntem ceea ce iubim...~


Noi,oamenii,suntem in esenta noastra niste fiint ciudate, Suntem mai mult sau mai putin greu de multumit si adesea nu ne putem intelege nici pe noi insine.
  Si totusi...am fost inzestrati cu cel mai mare dar. Avem o inima,sentimente.Traim,simtim,suferim,invatam si o luam de la capat.
Iubirea....Iubirea este un sentiment,un sentiment minunat de care suntem 'dependenti'.
Iubim,iubim sa iubim si iubim sa fim iubiti. Dar totusi,iubirea este,dincolo de orice sentiment vie, iubirea prinde viata odata cu primele plapande scantei. Iubirea este atat de profunda si o putem simtin in atatea feluri....!
  Cu totii iubim. Ne iubim parintii,casa,familia. Iubim cerul,marea,vantul,stelele,vara,copacii,viata! Dar mai presus de toate iubim oameni..
  Adesea iubirea se confunda cu teama,cu necunoscutul,cu fireasca senzatie de curiozitate...Asta e doar o iluzie.
 Iubim oamneii pentru ca ne temem. Ne nastem din iubire si ne este teama de condamnarea iminenta de a muri singuri.
Suntem dependenti de nevoia de a iubi.
 Nu intamplator afirma Nichita Stanescu ca noi suntem ceea ce iubim.
Noi insine traim prin ceea ce iubim si cautam sa ne identificam cu acestea.
Iubim arta,muzica,natura,poezia,Universul si incercam sa ne regasim in ele.
Noi insine devenim artisti,artistii sufletelor noastre.
Adesea ne regasim in muzica,in versuri si  chiar emotiile noastre se transpun in muzica,devin doine pustiite de amintiri.
  Cand iubim o persoana tindem sa ne exrtragem toate resursele din ea,sa-i adoptam gesturile,gusturile si sa-i fim pe plac,devenind una cu acea persoana.
  Acest lucru e vizibil inca din copilarie,cand  incercam sa gasim in cei dragi modele de viata,incepand cu parintii,fratii mai mari si dascalii.
   Daca stim cum sa o pretuim,cum sa ne cufundam in sufletul,in nemarginirea ei fara sa ne pierdem pe noi insine,iubirea este cel mai nepretuit dar.
  Din nefericire,viata alege intotdeauna sa  ne invete lectia,sa ne  caleasca pentru viitor prin modul cel mai greu.
  Trebuie sa cadem ca sa invatam sa ne mentinem echilibrul,sa suferim pentru a invata sa apreciem fericirea,sa fim tradati,parasiti pentru a invata ce-i iubirea.
   Cand iubim pe cineva,ceva,noi ii acordam toata increderea noastra,ii acceptamtoate crezurile ca adevarate,incercam sa facem din obiceiurile lui un stil de viata,dar mai ales ii dam drepturi depline asupra fericirii noastre,dreptul sa ne raneasca.
   Iubirea ne poate face sa simtim ca traim,ne poate ridica la Ceruri,dar ne si poate arunca in adancurile Iadului,a suferintei,ne poate ucide sentimentele...
  Cand suntem dezamagiti de ceva sau de cineva in care ne pusesem toata increderea,in jurul caruia ne-am cladit iubirea,simtim  cum incetul cu incetul murim pe interior., Intre noi si ceea ce iubim se creeaza o conexiune,o relatie stransa.
   Constientizarea pierderii acelui lucru,a faptului ca ne-am putut insela in privinta lui,ne face sa trecem printr-o perioada de cumpana,cruciala pentru existenta noastra.
  Ne pierdem pe noi insine. Suntem distrusi,bulversati. Toate crezurile ne sunt zdruncinate si suferim.
Suferim pentru ca nu mai stim cine suntem cu adevarat,pentru ca nu ne mai putem increde nici in noi insine...
Odata ce pierdem ceva ce am iubit,ceva ce facea parte din Universul nostru,totul se schimba.
Stim si ne doare.
Stim ca nu vom putea fi din nou la fel, ca nu vom mai putea iubi la fel,ca undeva,o parte din noi a murit...
 Nu trebuie sa ramanem ancorati in trecut,sa batem la usi demult inchise noua.
   In urma iubirii ramane durere,o rana ce sangereaza,o cicatrice vesnica.
 Un gol ramas in suflet ce nu mai poate fi umplut niciodata cu aceeasi esenta.
   Iubirea nu moare pur si simplu. Acolo inca raman sentimente ranite ce mocnesc intr-un foc molcom,care nici nu se stinge,nici nu se aprinde....
Ramane un dor vesnic....Ne doare distanta,racirea si ostilitatea ce au luat locul iubirii. Ne doare dorul.... Iar amintirea  e cea care pune paie pe foc,cea care ne spune din cand in cand povesti despre ce a fost odata.....
Dar nu trenuie sa ne dam batuti! Trebuie sa ne regasim 'eul'...E adevarat ca ~suntem ceea ce iubim~,dar daca nu exista acel echilibru intre ceea ce simtim si ceea ce  stim,iubirea nu rezista.
Trebuie sa invatam sa acordam mai multa atentie lucrurilor marunte din viata de zi cu zi.
Trebuie sa invatam ca mai intaai de toate sa ne iubim pe noi insine,pentru a me putea gasi "sinele"....

~Acasa este acolo unde iti este inima...~

  
 Nu ti s-a inatmplat vreodata sa-ti fie dor? Sa-ti fie dor de ceva ce nu ti-a apartinut niciodata? De ceva de-a carui existenta nici nu esti sigur?... De ceva de-a carui miracol nu te-ai bucurat niciodata? Sa-ti fie pur si simplu dor,sa vrei sa fugi,sa tipi,dar sa nu stii de ce?
  Sunt sigura ca da.
Se spune ca ~acasa e acolo unde iti este inima~,dar oare nu ti s-a intamplat vreodata sa nu-ti gasesti inima?!
  In momentele tale de singuratate te bantuie uneori amintiri....Stari de deja-vu ce-ti povestesc despre oglindirea apusului de soare in apa sarata a marii...
Stari ce te duc departe...Soarele,amurgul,apa....Vantul frematandu-ti prin plete,nisipul rasfatandu-ti talpile....O stea ce se stinge in adancurile irisului unui ochi orb...Raceala ce-ti invaluie umerii si-ti bantuie palmele,caldura din piept si golul din suflet...
Cerul noptii aninandu-ti-se de pleoape...
Acel moment de intimitate muta,cand Soarele mai sangera sub atingerea lunii.
Nostalgia iti inunda sufletul,iar tu cauti vesnicia in secunda trecuta...Totul e doar o senzatie,o senzatie de-o clipa ce dispare ca sarea de pe buze in amurg...Iar tu te stingi la umbra perlei dintr-o scoica stearpa...
    Stiu ca uneori te simti pierdut si-ti simti sufletul apasat de o durere mistuitoare....
Uneori dorul se transforma in regret....Regreti ca n-ai stiut,ca n-ai putut cursul lumii sa-l schimbi. N-ai putut timpul sa-l opresti,durerea din ochii ei sa o citesti...Regreti imperfectiunea calitatilor ce-ti lipsesc si roata vietii ce s-a oprit. Regreti iubirile viitoare si pacatul stramosesc...
Sufletul tau tipa si inima te poarta catre dimineti....
  Dimineti umede si reci de toamna...
Dimineti cu miros amarui de singuratate...Corpul te strange si hainele subtiri si umede prind viata...Picioarele-ti stangace calca tremurat sarutand pamantul istovit si umed...
Literalmente talpile-ti infrigurate saruta urmele a generatii de marionete pustiite de vise.
Te simti apasat si totusi mai constient ca niciodata. Ochii tai de sticla privesc cu vinovatie pietrele albe si urechile-ti adormite primesc impulsuri inghetat,ecouri ale strigatelor trecute.
Inima-ti aprinsa devoreaza sentimente istovite,povesti despre drame pasionale ce-au murit in lacrima sacra a unui pescarus batran.
  Frunze moarte,stinse,aramii zac sumbre la picioarele tale,visand rosu aprins si freamat de codru. Te inspaimanti de tine insuti si stingi imaginea muta pe sub pleoape.
   Uneori nu-ti gasesti pacea...
  Te trezesti plangand din profunzimea unui somn de copil.... Te trezesti ca sa raspunzi chemariii vocii tremurate de langa bataia  inimii tale,o chemar ce nu ti-a fost niciodata destinata.
Te trezesti si plangi...Plangi fara speranta,pieptu-ti tresalta si te sufoca...Plangi simtind cum viata se scurge  din venele tale prin seva gretoasa ce-ti freamata-n trup.
Plangi resimtind pierderea a ceva ce nu ti-a apartinut niciodata... Si camera in care zaci,casa ce te ascunde,devine un loc pustiu....
  Iti e sila de tine,de tot si sufletul tau parca vrea sa evadeze din inchisoarea coastelor tale/
  Dar respiratia apasatoare a trupurilor adormite,ceva din solemnitatea peretilor si resemnearea podelei iti calmeaza inima ca un drog.
  Uneori iubesti. Nu stii ce-i iubirea,dar iubesti.... Acel sentiment inselator cand iubirea ta nu se agata de nimic de nimeni si nimic,dar se imprastie in aerul inserarii si devine una cu Universul.
  Zambetul tau timid se regaseste pe iarba umeda de roua de pe mladierea unei coline...
Soarele amiezii batandu-ti fata,adierea blanda alintandu-ti trupul... Cantecul dramatic al pasarilor,al inaripatelor fara nume ce-ti spun cat esti de naiv....
Si nori de furtuna ce se abat asupra ta spulberandut-i visul de vara...
     Stii,acele zile in care zaci fara speranta... Cand mintea ra refuza sa reactioneze....Cand toate-n jur te privesc compatimitor si-ti striga-n fata ca ai pierdut...
Cand scrumul tineretiii tale sade in poala timpului....
Cand ochii-ti larg deschisi si goi sangereaza purpuriu pe rana amintirii....
  Te simti pustiit... durerii...
Sangele-ti ingheata si inima suspina...
Tu taci,.. Tu taci visand la zori ce ce n-au sa vina...Fantome mute din trcut te prind in mreaja lor nebuna.... Si taie-n carne vie.... Incet te degradezi.... Nu stii ce-i cu tine... un val gretos de adrenalina iti da impulsuri  de sperante false.
Nu poti admite ca-i adevarat.
Nu poti sa crezi ca s-a sfarsit... Nu poti sa crezi,nu poti sa recunosti ca totul e pierdut... Ca ti-ai ratat sansa....
  Tu cazi si urli... Si simti cum parc-ai vrea sa uiti de toate,sa te pierzi printre soapte....Ai vrea ca lupii sa te prade....
Si-ai vrea ninsoarea vremurilor toate sa se-adune,sa  te-ngroape...Si simti cum turturi iti curg pe sub ploape...Steaua Polara iti arde in piept,un foc inghetat de durere,,,
  Si sangele ce ti se prelinge din palme nu-i al tau...Si spinii de pe frunte nu-s coroana....Si fulgii de ne ce cad te dor...sunt cioburi stinse de jar nears.
Si sufletul tau urla si inima ti se  zvarcoleste in piept....
  Si tu te stingi usor in umbra unei rani deschise,in umbra unei amintiri pustiite de nesiguranta viitorului pierdut in trecut.