Timpul, "cineva mai bun" sau Cerul, ţi-au răpit vreodată persoane pentru care acum ţi-ai da şi sufletul pentru a le mai strânge la piept o dată...?
Probabil că da...
Părinţi, bunici, iubitul, iubita, pruncii....ahh...fiecare pierde suferită doare, arde şi simţi cum te stingi...
Ştiu că sunt zile în care simţi că eşti părăsit, orfan, al nimănui, singur...şi singurătatea e cumplită...şi poţi avea în jurul tău prieteni, tovarăşi cu carul...dar tu totuşi îţi porţi masca şi taci.
Când pierzi pe cineva, involuntar începi să te hrăneşti cu amintiri...trăieşti în trecut şi dispare orice urmă de dorinţă pentru ziua de mâine, dispare undeva, într-un noian de nepăsare, chiar şi teama...Nu mai ai nimic de pierdut, nimic de sperat, nici un entuziasm...dar tu aştepţi, aştepţi ziua de ieri...Aştepţi să-i vezi, să-i mustri, să le ceri iertare, să-i ajuţi, să-i înţelegi, să le fi mai aproape, să-i asculţi, să-i opreşti sau, dimpotrivă, în unele cazuri, să le faci plecarea mai uşoară...
Apar regrete şi întrebări retorice...şi e normal...
Tu, nu uita, că timpul tău e preţios, e limitat, e al tău...Nu uita că tu, totuşi, ai o viaţă de trăit şi nu vei mai putea recupera vremea pierdută...
Nu petrece prea mult timp pe tărâmul suferinţei...Închide-ţi ochii, deschide-ţi inima, plângi dacă simţi să o faci...plângi până rămâi fără aerul ăla "stătut" din tine, plângi până simţi că ţi-ai anesteziat toate simţurile...şi apoi...trage aer în piept şi revino-ţi...Nu spun că e uşor şi nu neg că unele răni nu trec niciodată...Dar tu încearcă.
Ţine minte că absolut nimic nu e întâmplător, că eşti aici pentru a-ţi îndeplini menirea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu