Cel mai rău e atunci când îţi intră îndoiala
în suflet...ajungi să te îndoieşti de aproapele tău, de veridicitatea
vorbelor şi faptelor celor din jur şi, poate cel mai grav, de tine
însuţi...
E teribil, nu...?
E teribil să nu ai nici o certitudine,
e teribil atunci când, în loc să caute urmele de adevăr din minciună,
mintea ta se frământă, văzând minciuna în orice adevăr.
E teribil...dar...cum oare s-a ajuns aici? Cine-i vinovat...?
Nu ştiu, nu am un răspuns prea inteligibil încă...
Aşa e legea firii...cu toţii învăţăm, dacă nu din greşeli, atunci din
căderi. Ne obişnuim, ne atrage atât de mult actul acesta al căderii
încât uităm cum e să ne înălţăm, ne uităm scopul...Teama, fluturaşii ăia
în stomac şi inimă pe care îi simţi înainte să aluneci, adrenalina,
senzaţia de plutire din timpul căderii şi suspansul ăla pe care îl simţi
înainte de prăbuşire...şi, în final durerea...izbirea de iluzia
realităţii...
Cădem, cădem, devenim dependenţi de cădere...şi mereu e gen: "chiar am vrut să cad, îţi mulţumesc că m-ai împins..."
După fiecare prăbuşire apare acel moment de "aducere cu picioarele pe
pământ" când, vai, ni se deschid ochii şi, ahh, cât ne simţim de
nenorociţi, de trădaţi...Apoi începem să ne temem de cădere, ne temem să
ne mai încredem în cineva, în terenul pe care păşim, în noi
înşine...Mergem mai departe crezând că de data asta va fi altfel, că vom
fi mai atenţi, că ne vom feri de căderi şi de decăderi, dar, defapt,
ceea ce facem este să căutăm tocmai să ne aruncăm într-o altă prăpastie,
călcând pe suflete minate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu