marți, 16 decembrie 2014

  Cel mai rău e atunci când îţi intră îndoiala în suflet...ajungi să te îndoieşti de aproapele tău, de veridicitatea vorbelor şi faptelor celor din jur şi, poate cel mai grav, de tine însuţi...
E teribil, nu...?
E teribil să nu ai nici o certitudine, e teribil atunci când, în loc să caute urmele de adevăr din minciună, mintea ta se frământă, văzând minciuna în orice adevăr.
E teribil...dar...cum oare s-a ajuns aici? Cine-i vinovat...?
Nu ştiu, nu am un răspuns prea inteligibil încă...
Aşa e legea firii...cu toţii învăţăm, dacă nu din greşeli, atunci din căderi. Ne obişnuim, ne atrage atât de mult actul acesta al căderii încât uităm cum e să ne înălţăm, ne uităm scopul...Teama, fluturaşii ăia în stomac şi inimă pe care îi simţi înainte să aluneci, adrenalina, senzaţia de plutire din timpul căderii şi suspansul ăla pe care îl simţi înainte de prăbuşire...şi, în final durerea...izbirea de iluzia realităţii...
Cădem, cădem, devenim dependenţi de cădere...şi mereu e gen: "chiar am vrut să cad, îţi mulţumesc că m-ai împins..."
După fiecare prăbuşire apare acel moment de "aducere cu picioarele pe pământ" când, vai, ni se deschid ochii şi, ahh, cât ne simţim de nenorociţi, de trădaţi...Apoi începem să ne temem de cădere, ne temem să ne mai încredem în cineva, în terenul pe care păşim, în noi înşine...Mergem mai departe crezând că de data asta va fi altfel, că vom fi mai atenţi, că ne vom feri de căderi şi de decăderi, dar, defapt, ceea ce facem este să căutăm tocmai să ne aruncăm într-o altă prăpastie, călcând pe suflete minate.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu