Octombrie...

    Stele lâncezite cad stins din Cer...Nu mai e August, e Octombrie...
Nu te mai afli la început de drum, nu mai eşti un neophit...Ai ajuns departe, însă nu suficient de departe pentru a alunga urmele de zaţ de pe buzele ce mişel se zbat...
Te opreşti şi priveşti în jur... Cerul, ceaţa, tristele înaripate, iarba umedă, umbra pe care a ta fiinţă plăcut o face pământului...
De ce îţi tremură mâinile?
De ce închizi ochii?
De ce oftezi?
De ce...te doare...?
Octombrie, ştii doar, e luna LOR...A tăceriLOR, a dureriLOR, a amăgiriLOR, a amintiriLOR, a regreteLOR, a boliLOR, a zbucimăriLOR...luna lor...
Ai pierdut vreodată pe cineVA...?
Doar ai credinţă şi-i vei revedea undeVA, cândVA, cumVA, pentru câtVA timp, pentru câteVA clipe de etern...
...Şi frunzele continuă să alunece...şi un stupid, insipid zâmbet încă te bântuie...
 

Rută sigură spre moarte...

     Ştii...poţi pleca departe, poţi uita cine ai fost, pe cine ai iubit,
în cine ai avut încredere, cine te-a rănit, cine te-a iubit, pe cine ai rănit...dar...de fapt...de ce să te mint...?
Nu! Nu am să te mint!
E ok. Poţi pleca. Poţi încerca să uiţi. O poţi lua de la capăt. Poţi găsi ceva mai bun. Poţi fii mai bun.
Meriţi mai mult. Nu, nu te opri în prima staţie....Dă-i drumul, mergi mai departe...Tinde către mai mult...Nu, nu alege orice tren, mergi cu personalul.
Plăteşte bine şi aşteaptă să primeşti servicii de elită. Nu accepta oamenii de culoare în preajma ta. Rămâi cât mai incolor, inodor şi insipid.
Uită de unde ai plecat, important e unde ajungi, să fii tu cât mai domn.
Mai ia şi tu pauză de un fum din când în când.
Fă-ţi timp să mai iei şi numele Domnului în deşert, fă din sufletul tău propriul Sahara.
Lasă apa.
Consumă nişte Cola,
nişte întăritor, ceva...Am auzit că ajută la conservarea trupului după moarte şi asta e ceea ce vrei, nu?? Ce contează bruma aia de sufleţel...?
Nu te obosi să îţi faci amintiri, la urma urmei, ce contează!? Dă-l încolo de prezent, staţia următoare e întotdeauna mai interesantă.
Mai schimbă şi tu peisajul! Nu vezi ce caraghioşi sumt omuleţii ăia care se tot grăbesc către un acasă?!
La urma urmei "acasă" e doar un loc, o casă în care să mori de claustrofobie! La ce ţi-ar folosi ţie o casă, când poţi avea mereu altă rută?
Pune-ţi ochelarii de soare şi
dă-ţi cu nişte cremă de-aia anti-prăjeală! Tu nu vezi ce aiurea sunt fiinţele alea cu ochii înroşiţi şi înlăcrimaţi de lumina aia orbitoare
şi cu pielea aia roşie şi zbârcită, de parcă au tras toată ziua ca boii la plug?
Ţine geamurile trenuleţului tău închis sau pune-i vreo plasă de ţânţari de voieşti să-l faci decapotabil! Nu cred că ai vrea să te lovească vreo gânganie cu aripa în ochi sau să se aşeze vreo buburuzoaie pe umărul tău!
Nu uita că tu eşti tot ceea ce contează!
Ehe...! Asta da rută sigură spre moarte! Fă astfel şi, vei îmbătrâni frumos, bântuit de regrete şi bolnav de ciumă sufletească!

Contradicţii.

      Pe aleea unui vechi, pustiu părculeţ din oraşul Grotescului, două mâini se caută, se găsesc, se pierd, se regăsesc, se pierd...Degete mici, firave de copil ciupesc, într-un absurd gest de disperare, mâini asprite de timp şi pătate de tutun... "Bunicule, nu-mi mai da drumu'...nu pot ţine pasul cu tine!" ...o smucitură...micul braţ tresaltă.
Pe terenul de joacă al oraşului Neîncrederii, două trupuri plăpânde aleargă, purtate pe aripi de fericire..."Ţine-mă de mână, nu vreau să cad!"...pline de gingăşie, mâinile li se unesc şi parcă...o mai sublimă siguranţă n-a mai existat.
Pe o bancă, în oraşul Minciunii, două mâini tremură, se cuprind, se contopesc, purtând dulcele semn al iubirii şi speranţei..."Nu-ţi voi da drumul, orice s-ar întâmpla!"
Într-o Mănăstire din oraşul Necredinţei, două mâini se-mpreunează în rugăciune..."Ajută-mă!"...un trup tresaltă în suspine.
Pe un peron din oraşul Uitării, două mâini se ating, se cuprind, se frâng în cruda încercare de a opri timpul..."Mă voi întoarce la tine!" ...mâinile se încleştează într-o ultima stupidă sforţare.
În oraşul Iubirii, la un proces de divorţ, două mâini se ating involuntar şi se retrag scârbite, încleştându-se haotic pe umerii fragili ai pătimitorului plod: "Cu cine vrei să rămâi??!" ...umerii se încovoaie, se zbuciumă, se zbat, tresaltă.
În oraşul Dreptăţii, două mâini tremură, îngheţate de străinul sânge cald ce le acoperă..."Nu-i vina mea!"...lacrimi reci spală păcatul strămoşesc repetat în odioasa nepăsare.
În oraşul Deznădejdii, într-un hol de spital, două mâini se strâng cu putere, se frământă, se topesc, se pierd pentru ultima dată..."Va fii bine!" ...
În oraşul Nemuririi, în taina sufletului meu, două sfinte mâini se-mpreunează-n veşnicie..."Iartă-mi rătăcirea... Ia-mă acasă!" 

Lacrimi.

Lacrimi.
În lumea asta tot mai crudă, tot mai scufundată în necredinţă, în zilele astea tot mai alterate în care ne lăsăm purtaţi cu paşi tot mai apăsaţi, cu chipuri tot mai zâmbitoare, cel mai sacru antidot de sânge este plânsul.
Lacrimi. Lacrimi de tăcere, lacrimi de ceară, lacrimi de iubire, lacrimi dulci de mamă.
Lacrimi de înşelăciune, lacrimi de cristal, lacrimi de durere, lacrimi de amar.
Din ochi de marionetă, din ochi tot mai pustii şi azi se mai scurg lacrimi pe oase tot mai vii.
Şi azi ne întâlnim: neoameni cu neoameni zâmbind măiestru precum clovnii de la cinema.
Noi încă ne-ntrebăm de boală, de numărul crucilor de lângă gard, lăudându-ne dantura spartă şi paşii afumaţi cu zaţ de amar ars.
Cocorii plâng şi cerul plânge, iar noi privim cu ochii uimiţi spre Soare, la zilnica-nălţare a lui Icar.
Mor zilnic actorii pe scenă jucând "repetabila comedie a durerii", plătiţi regeşte de Conducerea ce vrea să-şi amuze poporul.
Plâng "ochii albaştrii ai lui Dumnezeu", potop de iubire peste lutul inert al inimilor ce nu ştiu a bate.
Părinţi, bunici, voi fraţi, surori...zâmbete amare împietrite pe reflexia măştii tragediei.
În lumea asta tot mai scăldată-n sânge, cel mai cumplit este să nu poţi plânge.

Furtună....

    Furtună de sentimente, de trăiri, de gânduri, frânturi de vise, potop de cuvinte... M-apropii încet de al tău suflet...uşor, tăcut, să nu cumva să alung şi ultima rază de lumină ce se mai ascunde-n tine. Te privesc. Nu-ndrăznesc să respir. Îţi văd lumina şi realizez că...m-am înşelat...Ceea ce eu credeam a fi un târziu August, era în sine doar un alt Octombrie jucându-se nefast cu a mea nemurire. Tu nu eşti un Icar, tu eşti însăşi Înălţarea materializată şi transpusă aici, în ale mele mâini de ceară dospită. Îţi privesc sufletul...e un miraj...mirajul gândurilor , al iubirii şi fricii mele, un miraj al fiinţei mele pictat atent, de mâini neglitente, în a ta fiinţă. Linişte... Tresari. Te ridici şi închizi uşa. Te albăstreşti de teamă...îţi priveşti mâinile întorcându-ţi palmele în sus, în gestul absurd ce mi-e aşa cunoscut...Te uiţi în jur...NIMENI...Nu-i nimeni...Te linişteşti, dar, parcă ai vrea să fie cineva...şi totuşi nu-i... Eu sunt aici, sunt lângă tine, prin tine, înăuntrul tău, sunt în fiecare gest involuntar de-al tău, în fiecare piezişă privire...dar nu mă vezi, nu mă auzi, nici nu mă simţi... Îţi duci mâna în dreptul pieptului şi strângi cămaşa ta în carouri, o sfâşii aşa cum ar părea că o durere imensă îţi sfâşie inima...dar nu, e altceva... Buzele îţi tremură nebuneşte, absurd, încercând zadarnic parcă să îngaime ceva... "tu...tu eşti un suflet cald..."... Un stilou, o foaie...te-ncovoi şi-ncepi să scrii...Tresar.

Framântări...

   Timpul e tot ce "avem" aici şi acum.
Avem ore, minute, secunde şi veşnicii...
Şi ne-am obişnuit atât de mult cu ticăitul ceasului din perete încât am încercat să îi învăţăm limbile strămoşesti şi să-i răpim timpul...
Degeaba am furat noţiunile de timp şi le-am expus prin oraşe, degeaba am am făcut cuib de cuci din al nostru ceasornic...
Nicăieri bătăile ceasului nu se vor îngâna cu suflul şi inima noastră mai bine ca acasă...
Doar ceasornicul de-acasă ştie cald a ne spune poveşti despre vremuri stinse demult undeva, într-un viitor rece,
pe când oamenii încă mai credeau în ireversibilitatea Timpului...
Cum ar fi lumea asta dacă brusc, toate ceasurile ar ştii a ticăi în ritm cu inima noastră...?
Ar fi potop de durere peste lume...şi din neclipă în neclipă un cuc solitar ar începe a plânge o inimă ce a cedat nervos...

Note de toamna...

    Note de toamnă se aştern domol pe portativul gândurilor mele...
Flori de portocal, cafea, vanilie, pelin, lavandă...toamnă...
Fiecare drum e mai pustiu acum şi al tău "acasă" aşteaptă necontenit paşi osteniţi ce se întorc...crăpatele alei şi recile pietre încă tresar la fiece cântat al bătrânului greiere şi gem sub greutatea frunzelor ce se aşază-n straturi...ceasornicul din perete a încetat de mult a bate...şi taburetul, pătat incă de zaţ, a adormit în faţa mesei apăsate de un vechi tacâm...trandafirii din grădina sunt acum mai palizi în durerea lor...dar tu nu vii...tu nu mai vii acasă...!
Şi vântul brusc începe a ofta şi timpu'ncepe a urla prin jgheaburi...şi plouă...
Păianjenul din colţul casei şi-a clădit palat peste geamurile sparte...şi casa...oh, casa...! ....singurul locuitor al casei este, iată, însăşi casa...şi ea singură acuma stă şi-ascultă gemetele mute, ruginitul scârţâit de leagăn şi răguşitul bocet al porţii...
Inima, săraca-i tot mai pustie acum...şi-au plecat de mult cocorii...şi voi pleca şi eu curând, tăcut...Suflete, de ce nu-mi vii acasă...?