Cel mai rău e atunci când îţi intră îndoiala în suflet...ajungi să te îndoieşti de aproapele tău, de veridicitatea vorbelor şi faptelor celor din jur şi, poate cel mai grav, de tine însuţi...
E teribil, nu...?
E teribil să nu ai nici o certitudine, e teribil atunci când, în loc să caute urmele de adevăr din minciună, mintea ta se frământă, văzând minciuna în orice adevăr.
E teribil...dar...cum oare s-a ajuns aici? Cine-i vinovat...?
Nu ştiu, nu am un răspuns prea inteligibil încă...
Aşa e legea firii...cu toţii învăţăm, dacă nu din greşeli, atunci din căderi. Ne obişnuim, ne atrage atât de mult actul acesta al căderii încât uităm cum e să ne înălţăm, ne uităm scopul...Teama, fluturaşii ăia în stomac şi inimă pe care îi simţi înainte să aluneci, adrenalina, senzaţia de plutire din timpul căderii şi suspansul ăla pe care îl simţi înainte de prăbuşire...şi, în final durerea...izbirea de iluzia realităţii...
Cădem, cădem, devenim dependenţi de cădere...şi mereu e gen: "chiar am vrut să cad, îţi mulţumesc că m-ai împins..."
După fiecare prăbuşire apare acel moment de "aducere cu picioarele pe pământ" când, vai, ni se deschid ochii şi, ahh, cât ne simţim de nenorociţi, de trădaţi...Apoi începem să ne temem de cădere, ne temem să ne mai încredem în cineva, în terenul pe care păşim, în noi înşine...Mergem mai departe crezând că de data asta va fi altfel, că vom fi mai atenţi, că ne vom feri de căderi şi de decăderi, dar, defapt, ceea ce facem este să căutăm tocmai să ne aruncăm într-o altă prăpastie, călcând pe suflete minate.

Pierderi...

   Tu...ai pierdut vreodată pe cineva drag...?
Timpul, "cineva mai bun" sau Cerul, ţi-au răpit vreodată persoane pentru care acum ţi-ai da şi sufletul pentru a le mai strânge la piept o dată...?
Probabil că da...
Părinţi, bunici, iubitul, iubita, pruncii....ahh...fiecare pierde suferită doare, arde şi simţi cum te stingi...
Ştiu că sunt zile în care simţi că eşti părăsit, orfan, al nimănui, singur...şi singurătatea e cumplită...şi poţi avea în jurul tău prieteni, tovarăşi cu carul...dar tu totuşi îţi porţi masca şi taci.
Când pierzi pe cineva, involuntar începi să te hrăneşti cu amintiri...trăieşti în trecut şi dispare orice urmă de dorinţă pentru ziua de mâine, dispare undeva, într-un noian de nepăsare, chiar şi teama...Nu mai ai nimic de pierdut, nimic de sperat, nici un entuziasm...dar tu aştepţi, aştepţi ziua de ieri...Aştepţi să-i vezi, să-i mustri, să le ceri iertare, să-i ajuţi, să-i înţelegi, să le fi mai aproape, să-i asculţi, să-i opreşti sau, dimpotrivă, în unele cazuri, să le faci plecarea mai uşoară...
Apar regrete şi întrebări retorice...şi e normal...
Tu, nu uita, că timpul tău e preţios, e limitat, e al tău...Nu uita că tu, totuşi, ai o viaţă de trăit şi nu vei mai putea recupera vremea pierdută...
Nu petrece prea mult timp pe tărâmul suferinţei...Închide-ţi ochii, deschide-ţi inima, plângi dacă simţi să o faci...plângi până rămâi fără aerul ăla "stătut" din tine, plângi până simţi că ţi-ai anesteziat toate simţurile...şi apoi...trage aer în piept şi revino-ţi...Nu spun că e uşor şi nu neg că unele răni nu trec niciodată...Dar tu încearcă.
Ţine minte că absolut nimic nu e întâmplător, că eşti aici pentru a-ţi îndeplini menirea...

Reflexoterapie pe un suflet pustiu.

   Un', doi, trei...
Haide, vorbeşte-mi, lasă-mi pleoapele să cocheteze cu cele mai tăinuite stele de pe cerul tău.
Hai, te invit la o ploaie de tăceri, de priviri, de acorduri dezacordate - vreau să ne topim în ploaia asta, fără umbrele, vreau aburi de speranţă să emani...
Ştii doar, uneori speranţa e sinucidere curată.
Lasă-ţi sufletul în ale mele palme, nu-ţi fă griji, de-i trist, de-i prea pustiu, am să-l "repar". Nu te teme, ştiu exact unde să lovesc şi reflexul nu va întârzia să apară.
Spintecă-mi inima cu flexul şi îţi va curge cafea din ochii tăi tomnateci.

Plouă...

   Plouă tăcere şi plouă păcate,
plouă peste mine,
mă ascund in tine....
Plouă cu şoapte..
Plouă, e noapte..
Inima nu-mi bate,
Cerul mi-e departe.
Apun peste toate
C-un aer de moarte,
Din drumul meu aparte
Nimic nu mă abate.
Plouă peste toate..
Mai plouă peste tine
Bucăţi smulse din mine
Şi nu se cuvine
Ritmul vieţii al tine
Când îmi curge prin vine
Un Amurg de Iubire...

...

  De ce te minţi singur, omule şi te comporţi aşa...?
De ce profiţi de ceea ce iubeşti şi nu te poţi mulţumi cu ce ai?
De ce nu poţi mulţumi la timp celor dragi, de ce nu vrei să fi fericit şi mulţumit cu ce ai şi îţi complici viaţa?
Oamenii nu sunt marionete, nu sunt cafele să îţi iei puterile din ei,
să îi seci de forţe şi apoi, crezând că nu ţi-a mai rămas nimic de luat, arunci totul la gunoi, ca pe zaţ!
...şi poate tu uiţi, dar tocmai bruma aia de zaţ e ceea ce te-a "satisfăcut" până acum...
Nu mai poţi trăi aşa! 

Răpeşte-mă ploii...

Priveai ploaia...
O expresie de uimire şi linişte îţi îngheţa chipul...buzele-ţi răsfrânte, mâinile tremurânde şi pieptu-ţi trepidând cu fiecare respiraţie lăsau să se ghicească frământările ce-ţi bântuiau sufletul.
Priveai ploaia ce mă îmbrăţişa şi mă purta pe aripi nevăzute într-un dans efemer...
Ţie ploaia îţi vorbea de boală, de friguri şi noroi, în timp ce mie îmi cânta cu glasuri oarbe din trecut şi mă pierdea în braţele-i puternice, sărutându-mi atomii de vină...
M-ai răpit ploii şi m-ai dat pradă inimii tale anesteziate de parfumul cerului.
Te priveam...
Îţi priveam ochii frumoşi, plini de vise, de viaţă, de iubire, contrastând cu găurile celeste ce-mi încununau craniul şi serveau sufletului meu drept oglindă.
Ploaia, gheaţa, ochii tăi - potop peste ochii mei, iubire, şansă şi destin, părea că întreaga-mi lume s-a schimbat atunci, topindu-se în universul palmei tale.
...................
Priveşti cerul.
Nu mai dansez cu ploaia, nu mă mai îmbăt de ochii tăi.
În mine astăzi plouă, tu nu priveşti ploaia.
Tăcere.
Te privesc.

 

Octombrie...

    Stele lâncezite cad stins din Cer...Nu mai e August, e Octombrie...
Nu te mai afli la început de drum, nu mai eşti un neophit...Ai ajuns departe, însă nu suficient de departe pentru a alunga urmele de zaţ de pe buzele ce mişel se zbat...
Te opreşti şi priveşti în jur... Cerul, ceaţa, tristele înaripate, iarba umedă, umbra pe care a ta fiinţă plăcut o face pământului...
De ce îţi tremură mâinile?
De ce închizi ochii?
De ce oftezi?
De ce...te doare...?
Octombrie, ştii doar, e luna LOR...A tăceriLOR, a dureriLOR, a amăgiriLOR, a amintiriLOR, a regreteLOR, a boliLOR, a zbucimăriLOR...luna lor...
Ai pierdut vreodată pe cineVA...?
Doar ai credinţă şi-i vei revedea undeVA, cândVA, cumVA, pentru câtVA timp, pentru câteVA clipe de etern...
...Şi frunzele continuă să alunece...şi un stupid, insipid zâmbet încă te bântuie...
 

Rută sigură spre moarte...

     Ştii...poţi pleca departe, poţi uita cine ai fost, pe cine ai iubit,
în cine ai avut încredere, cine te-a rănit, cine te-a iubit, pe cine ai rănit...dar...de fapt...de ce să te mint...?
Nu! Nu am să te mint!
E ok. Poţi pleca. Poţi încerca să uiţi. O poţi lua de la capăt. Poţi găsi ceva mai bun. Poţi fii mai bun.
Meriţi mai mult. Nu, nu te opri în prima staţie....Dă-i drumul, mergi mai departe...Tinde către mai mult...Nu, nu alege orice tren, mergi cu personalul.
Plăteşte bine şi aşteaptă să primeşti servicii de elită. Nu accepta oamenii de culoare în preajma ta. Rămâi cât mai incolor, inodor şi insipid.
Uită de unde ai plecat, important e unde ajungi, să fii tu cât mai domn.
Mai ia şi tu pauză de un fum din când în când.
Fă-ţi timp să mai iei şi numele Domnului în deşert, fă din sufletul tău propriul Sahara.
Lasă apa.
Consumă nişte Cola,
nişte întăritor, ceva...Am auzit că ajută la conservarea trupului după moarte şi asta e ceea ce vrei, nu?? Ce contează bruma aia de sufleţel...?
Nu te obosi să îţi faci amintiri, la urma urmei, ce contează!? Dă-l încolo de prezent, staţia următoare e întotdeauna mai interesantă.
Mai schimbă şi tu peisajul! Nu vezi ce caraghioşi sumt omuleţii ăia care se tot grăbesc către un acasă?!
La urma urmei "acasă" e doar un loc, o casă în care să mori de claustrofobie! La ce ţi-ar folosi ţie o casă, când poţi avea mereu altă rută?
Pune-ţi ochelarii de soare şi
dă-ţi cu nişte cremă de-aia anti-prăjeală! Tu nu vezi ce aiurea sunt fiinţele alea cu ochii înroşiţi şi înlăcrimaţi de lumina aia orbitoare
şi cu pielea aia roşie şi zbârcită, de parcă au tras toată ziua ca boii la plug?
Ţine geamurile trenuleţului tău închis sau pune-i vreo plasă de ţânţari de voieşti să-l faci decapotabil! Nu cred că ai vrea să te lovească vreo gânganie cu aripa în ochi sau să se aşeze vreo buburuzoaie pe umărul tău!
Nu uita că tu eşti tot ceea ce contează!
Ehe...! Asta da rută sigură spre moarte! Fă astfel şi, vei îmbătrâni frumos, bântuit de regrete şi bolnav de ciumă sufletească!

Contradicţii.

      Pe aleea unui vechi, pustiu părculeţ din oraşul Grotescului, două mâini se caută, se găsesc, se pierd, se regăsesc, se pierd...Degete mici, firave de copil ciupesc, într-un absurd gest de disperare, mâini asprite de timp şi pătate de tutun... "Bunicule, nu-mi mai da drumu'...nu pot ţine pasul cu tine!" ...o smucitură...micul braţ tresaltă.
Pe terenul de joacă al oraşului Neîncrederii, două trupuri plăpânde aleargă, purtate pe aripi de fericire..."Ţine-mă de mână, nu vreau să cad!"...pline de gingăşie, mâinile li se unesc şi parcă...o mai sublimă siguranţă n-a mai existat.
Pe o bancă, în oraşul Minciunii, două mâini tremură, se cuprind, se contopesc, purtând dulcele semn al iubirii şi speranţei..."Nu-ţi voi da drumul, orice s-ar întâmpla!"
Într-o Mănăstire din oraşul Necredinţei, două mâini se-mpreunează în rugăciune..."Ajută-mă!"...un trup tresaltă în suspine.
Pe un peron din oraşul Uitării, două mâini se ating, se cuprind, se frâng în cruda încercare de a opri timpul..."Mă voi întoarce la tine!" ...mâinile se încleştează într-o ultima stupidă sforţare.
În oraşul Iubirii, la un proces de divorţ, două mâini se ating involuntar şi se retrag scârbite, încleştându-se haotic pe umerii fragili ai pătimitorului plod: "Cu cine vrei să rămâi??!" ...umerii se încovoaie, se zbuciumă, se zbat, tresaltă.
În oraşul Dreptăţii, două mâini tremură, îngheţate de străinul sânge cald ce le acoperă..."Nu-i vina mea!"...lacrimi reci spală păcatul strămoşesc repetat în odioasa nepăsare.
În oraşul Deznădejdii, într-un hol de spital, două mâini se strâng cu putere, se frământă, se topesc, se pierd pentru ultima dată..."Va fii bine!" ...
În oraşul Nemuririi, în taina sufletului meu, două sfinte mâini se-mpreunează-n veşnicie..."Iartă-mi rătăcirea... Ia-mă acasă!" 

Lacrimi.

Lacrimi.
În lumea asta tot mai crudă, tot mai scufundată în necredinţă, în zilele astea tot mai alterate în care ne lăsăm purtaţi cu paşi tot mai apăsaţi, cu chipuri tot mai zâmbitoare, cel mai sacru antidot de sânge este plânsul.
Lacrimi. Lacrimi de tăcere, lacrimi de ceară, lacrimi de iubire, lacrimi dulci de mamă.
Lacrimi de înşelăciune, lacrimi de cristal, lacrimi de durere, lacrimi de amar.
Din ochi de marionetă, din ochi tot mai pustii şi azi se mai scurg lacrimi pe oase tot mai vii.
Şi azi ne întâlnim: neoameni cu neoameni zâmbind măiestru precum clovnii de la cinema.
Noi încă ne-ntrebăm de boală, de numărul crucilor de lângă gard, lăudându-ne dantura spartă şi paşii afumaţi cu zaţ de amar ars.
Cocorii plâng şi cerul plânge, iar noi privim cu ochii uimiţi spre Soare, la zilnica-nălţare a lui Icar.
Mor zilnic actorii pe scenă jucând "repetabila comedie a durerii", plătiţi regeşte de Conducerea ce vrea să-şi amuze poporul.
Plâng "ochii albaştrii ai lui Dumnezeu", potop de iubire peste lutul inert al inimilor ce nu ştiu a bate.
Părinţi, bunici, voi fraţi, surori...zâmbete amare împietrite pe reflexia măştii tragediei.
În lumea asta tot mai scăldată-n sânge, cel mai cumplit este să nu poţi plânge.

Furtună....

    Furtună de sentimente, de trăiri, de gânduri, frânturi de vise, potop de cuvinte... M-apropii încet de al tău suflet...uşor, tăcut, să nu cumva să alung şi ultima rază de lumină ce se mai ascunde-n tine. Te privesc. Nu-ndrăznesc să respir. Îţi văd lumina şi realizez că...m-am înşelat...Ceea ce eu credeam a fi un târziu August, era în sine doar un alt Octombrie jucându-se nefast cu a mea nemurire. Tu nu eşti un Icar, tu eşti însăşi Înălţarea materializată şi transpusă aici, în ale mele mâini de ceară dospită. Îţi privesc sufletul...e un miraj...mirajul gândurilor , al iubirii şi fricii mele, un miraj al fiinţei mele pictat atent, de mâini neglitente, în a ta fiinţă. Linişte... Tresari. Te ridici şi închizi uşa. Te albăstreşti de teamă...îţi priveşti mâinile întorcându-ţi palmele în sus, în gestul absurd ce mi-e aşa cunoscut...Te uiţi în jur...NIMENI...Nu-i nimeni...Te linişteşti, dar, parcă ai vrea să fie cineva...şi totuşi nu-i... Eu sunt aici, sunt lângă tine, prin tine, înăuntrul tău, sunt în fiecare gest involuntar de-al tău, în fiecare piezişă privire...dar nu mă vezi, nu mă auzi, nici nu mă simţi... Îţi duci mâna în dreptul pieptului şi strângi cămaşa ta în carouri, o sfâşii aşa cum ar părea că o durere imensă îţi sfâşie inima...dar nu, e altceva... Buzele îţi tremură nebuneşte, absurd, încercând zadarnic parcă să îngaime ceva... "tu...tu eşti un suflet cald..."... Un stilou, o foaie...te-ncovoi şi-ncepi să scrii...Tresar.

Framântări...

   Timpul e tot ce "avem" aici şi acum.
Avem ore, minute, secunde şi veşnicii...
Şi ne-am obişnuit atât de mult cu ticăitul ceasului din perete încât am încercat să îi învăţăm limbile strămoşesti şi să-i răpim timpul...
Degeaba am furat noţiunile de timp şi le-am expus prin oraşe, degeaba am am făcut cuib de cuci din al nostru ceasornic...
Nicăieri bătăile ceasului nu se vor îngâna cu suflul şi inima noastră mai bine ca acasă...
Doar ceasornicul de-acasă ştie cald a ne spune poveşti despre vremuri stinse demult undeva, într-un viitor rece,
pe când oamenii încă mai credeau în ireversibilitatea Timpului...
Cum ar fi lumea asta dacă brusc, toate ceasurile ar ştii a ticăi în ritm cu inima noastră...?
Ar fi potop de durere peste lume...şi din neclipă în neclipă un cuc solitar ar începe a plânge o inimă ce a cedat nervos...

Note de toamna...

    Note de toamnă se aştern domol pe portativul gândurilor mele...
Flori de portocal, cafea, vanilie, pelin, lavandă...toamnă...
Fiecare drum e mai pustiu acum şi al tău "acasă" aşteaptă necontenit paşi osteniţi ce se întorc...crăpatele alei şi recile pietre încă tresar la fiece cântat al bătrânului greiere şi gem sub greutatea frunzelor ce se aşază-n straturi...ceasornicul din perete a încetat de mult a bate...şi taburetul, pătat incă de zaţ, a adormit în faţa mesei apăsate de un vechi tacâm...trandafirii din grădina sunt acum mai palizi în durerea lor...dar tu nu vii...tu nu mai vii acasă...!
Şi vântul brusc începe a ofta şi timpu'ncepe a urla prin jgheaburi...şi plouă...
Păianjenul din colţul casei şi-a clădit palat peste geamurile sparte...şi casa...oh, casa...! ....singurul locuitor al casei este, iată, însăşi casa...şi ea singură acuma stă şi-ascultă gemetele mute, ruginitul scârţâit de leagăn şi răguşitul bocet al porţii...
Inima, săraca-i tot mai pustie acum...şi-au plecat de mult cocorii...şi voi pleca şi eu curând, tăcut...Suflete, de ce nu-mi vii acasă...?

Amor funebru

    

Adierea funebră a vântului spulberă frunzele tomnatice de culoarea amurgului ce îmi trece prin vene...
Fluierul trenului îmi sună acum ca un vechi glas amical...şi toţi aceşti oameni...toţi aceşti indivizi care grăbiţi aşteaptă trecerea trenului lovesc nebuneşte în sufletul meu...dar nu-l dărâmă. Eu simt că aş putea sta aici ceasuri, ani, vieţi întregi privind palidul amor şi greutatea plumburie a trenului ce scânteie pe şine fără a le ucide...
Dar trenul se depărtează lăsând loc durerii amare...
Înălţându-mi spre Cer privirea mă cufund în azuriul Astrului de Dimineaţă ce încă îşi face simţită prezenţa prin săgeţi otrăvite de neclipele ce s-au stins...
Nu pot respira şi simt că pot ghici mlădierea umbrelor pe chipul tău din dansul dulce al norilor pe Cer.
Mă-ntunec...
În gara tăcută acum, şinele tâmplelor tale aşteaptă înfrigurate venirea trenului ce-mi poartă sufletul... 
 

Eternitate...

Suntem limitaţi de spaţiu şi timp.
Uneori, noţiunea timpului ajunge să ne obsedeze.
Timpul nu iartă pe nimeni.
Timpul trece prin şi peste toate lucrurile materiale, trece peste fizicul nostru, chiar şi peste suflet...
Uneori, în singurătatea noastră, ne gândim la eternitate...
Uneori, în extazul sufletului nostru, facem promisiuni pentru eternitate...Ne agăţăm de promisiuni şi sentimente pe care le sperăm eterne, confundând eternitatea cu veşnicia.
Ce este, mai exact eternitatea??
Eternitatea nu poate fi descrisă în cuvinte, dar, cu siguranţă, eternitatea nu depinde de o noţiune de timp...
Eternitatea poate fi veşnicia cuprinsă în frăgezimea unei clipe.
Eternitatea este blândeţea dragostei materne, este iubirea reflectată-ntr-o privire de-o clipă, este portalul către suflet.
Eternitatea este atunci când, într-o noapte senină, lipiţi de iarba umedă, privim cerul...privim cerul şi parcă pentru o clipă sufletul ne evadează şi se ascunde în suflul Universului...
E atunci când privim în ochii cuiva şi parcă în ei găsim toate răspunsurile, întrebările, tot ce ne lipsea... ca şi cum pentru o clipă am trage cu ochiul în sufletul cuiva...
Eternitatea e senzaţia infinitului, reflexia veşniciei. Poate dura doar cât pleoapele ne acoperă irisul, o clipă... Poate dura un răsărit, un apus, o ploaie, o îmbrăţişare, un infinit.
Eternitatea este libertatea privită de un prizioner, cerul privit de un om orb, muzica pentru un om surd, viaţa-văzută prin prisma unui ochi mort.

Iubesc toamna...

 Iubesc toamna...
Iubesc zilele mohorate de toamna cand parca totul in jur, cerul, natura, oamenii, hainele groase, iti transmite o stare de tristete, cand fiecare privire pare un strigat de ajutor, fiecare oftat- o chemare.
Dansul timid, tragic al frunzelor muribunde ne amintesc de varstnicii nostrii, de bunici, de invatatori, de parinti...ce-si sfarsesc solemn, linistit vara vietii si tu nu stii, nu poti smulge din tine bucati de etern sa le umplii golurile sufletesti, sa repari cu lacrimile tale vina ce o porti pentru zambetele triste, pentru suspinele cutremuratoare...
Cerul varsa acum lacrimi curate, reci, fara manie, fara strigate...
Totul in jur,in tine, alcatuieste un tablou Bacovian din care ai vrea - sau nu - sa evadezi...
Dar mai sunt si zile, zile senine, zile in care copii voiosi se bucura de roadele muncii parintilor in timpul verii,
in care bratele parintilor ne asteapta calde acasa dupa o zi rece petrecuta departe, la munca or in scoli...
Cand soba calda, cafeaua ori ceaiul sunt o companie mai mult decat placuta in orele de lectura...
Zile in care razele caldute, plapande ale soarelui ne invaluie cu priviri materne, nascute parca din bucuria ce ne umple sufletele... Zile in care fiecare mana rece gaseste o inima calda, in care fiecare zambet este rasplatit cu o imbratisare muta, iubitoare, cand in micile cafenele de la colturile strazilor incep sa rasune colinde...in care intrebarile retorice sunt inlocuite de raspunsuri fara intrebari.
Toamna, cafea, esarfa, ruj, frig, teama, blandete, amar...toamna...:)

Inceput....

Perfecţiunea...

    Perfectiunea exista, suntem inconjurati de lucruri perfecte.
Perfectiunea se gaseste "la duzina", prin chinezarii, lucruri reci, plastic, lucruri inerte...
Dar nu, nu s-a inventat inca fiinta perfecta.
Dumnezeu a creat extreme si contradictii, calitatile tale completeaza lipsurile mele, raul da sens binelui...
  Fiecare individ intalnit este ca o oglinda: trebuie sa vedem din perspectiva celorlalti ce lipsuri, ce defecte avem si sa incercam sa "ne corectam", apoi sa vedem lipsurile celorlalti si,in loc sa-i criticam sa incercam sa le oferim un strop din "preaplinul" nostru.
Exista fericire si alinare dincolo de iluzia perfectiunii.
 
       Pentru unii, idealul uman este inca perfectiunea...

    Niciodată punct, nicicând virgulă, mă deşir afon evadând din paranteze sparte, rafinându-mă inert prin lacuna lui "punct şi virgulă".

Incoerenţă umană...

 Lumina pe gene in amurg...
Amurg de sentimente,câteva amintiri sparte şi restul...incoerenţă umană!
Durerii ascuţite ce-mi anină zâmbetul posac i se cuvine moarte! Iarba are gust de antidepresiv şi cerul miroase a metal stins.
Paradoxul e noul ideal robotic.
Nimeni nu inţelege pe nimeni, De ce ne-am inţelege sinele?? Sufletele noastre se înalnesc uneori şi îşi laudă găurile abisale,se-ntreaba de bolă...
  Ştim să ne prefacem că nu doare,deh,atunci de ce ne mai mirăm că trupurile noastre nu mai respiră adevăr când se zăresc??
  Şi eu sunt un abis.
Suntem nemuritori. Vom petrece veşnicia jucând "raţele şi vânătorii" cu un suspin.
Ploaia nu mai care spre înalţime de cand Icar nu mai priveşte amurgul.
Aş minţi sa spun ca nu mi-e dor de mare. Cerul şi marea,nisipul,apusul,scoici,ruj,mărgăritar.

Nemurire...

  Intr-o zi vor pleca departe si am sa ma invalui in valuri aurii de negura sculptata.
Intr-o zi voi purta lumea pe tample si-mi voi picta iubirea pe o coasta. Intr-o zi voi juca un joc nepamantean,jocul de-a nemurirea cu mortii.
Am sa ma sting in lacrima unui tunet si ma voi naste plecand cu ultima rabufnire a fulgerului...
Va fi si o ploaie,o ploaie de praf si pietre,de raze de-o caldura rece ca zambetul abisal al lui Icar.
  Imi va creste o gradina de flori pe umeri si lacrimi imi vor curge din palme,iar apusul imi va rasari in ochi cu fiece bataie a inimii ce-a incetat sa bata...
   Voi fi insasi nemurirea dansand un ultim vals cu dorul.
 Voi fii atat de singura cu mine....si voi intelege de ce Nemurirea isi reteaza aripile,de ce noaptea ingerii se ascundeau in Iad.
Va fi un joc fantastic,fara de reguli si contradictii.
Vor fi efecte secundare la inceput,ca dupa un antidot de fumuri. Din cand in cand ma va aprinde un tunet si tampla imi va sangera,iar focul de ceara imi va cauta numele in frunzele arse ale magnoliei pustiite de flori.
  Atunci,intr-o neclipa de tacere, voi adormi Nemurirea in mare si eu vi mai dura o ploaie,pentru a apune intr-un vis.

Autopsia gandurilor...

Nisipul albastru sângera fin pe mâinile învineţite de vreme...
Devreme este să mă nasc şi totuşi iată-mă,sunt,dar nu exist.
Sunt pulberi de ocară peste tot;oxigenul e mai pur pe fundul oceanului...
Sunt urme de buze pe tâmpla timpului;văd stele pe cerul gurii unui mort.
Sunt ape şi aer şi munţi şi vegetaţie şi fiinţe,dar stai,sunt fleacuri...
Sunt ceasuri ce tac post scriptum cu limba tremurând afon,
sunt pătrate claustrofobe şi păianjenii suferă de arachnofobie aşa cum oamenii nu suferă de omenie.
Ce este sentimentul uman,când,uite,nesentimentul nu cunoaşte valurile!?
Mai lasă-mi un  amar să-mi tulbur fericirea şi-apoi hai să tragem la sorţi destinele cu zarul.

Singurătatea e cea mai cumplită binecuvântare,tristeţea - cea mai vorbită limbă.
Între un suflet pustiu şi un trup mort sunt mai multe asemănări decât deosebiri...
Uneori,lacrimile sunt mană cerească.

Stoluri. Stoluri de vise ce ard nestinse,de asteptari si zbuciumari,de racnete tumultoase,de dureri,de emotii,toate ascunse si pecetluite intr-un suflet de om.
Sunt om. Sunt om,fac greseli,dar invat din ele. Iubesc,zambesc si adesea ma arunc cu capul inainte,in gol,ca si cum toata lumea mi-ar fi prietena,ca si cum dorul nici n-ar durea.
Dar doare.
Doare sa-ti fie dor de viata,dor de tine,dor de suflete,de inimi calde,sa-ti dor,un dor nebun...ce bantuie fara a se agata de vreun suflet,obiect,orizont.

Altfel de ingeri.

Viaţa... această călătorie abstractă...
Întotdeauna am încercat să cânt viaţa dintr-o perspectivă obiectivă, atât de obiectivă incât eu eram mereu subiectul.
Încercând să privesc prin prisma subiectivităţii tâmpa obiectivitate a vieţii, mă poticnesc cu umerii de aceleaşi aşternuturi.
Apusuri marginale mor în fiece secundă şi renasc în fiecare bătaie a inimii palpitând a ploaie.
În bolţile mele Soarele răsare de trei ori pe noapte pentru a-mi pune de patru ori pe gene, în amiază.
Caut să regăsesc prima şoaptă pe care am adormit cu gust de sare marină pe buze, cu zefirul bolii în palme şi perle pe genunchi.
Mă strânge pianul pe care mi-am adormit idealul când dimineaţa mi-a smuls pumnalul din ochi pentru a mi-l împlânta între noapte şi zi.
M-am aflat la limita dintre viaţă şi moarte, aşternându-mi mantaua pe tâmpla răsăritului, aşteptând cu sufletul la gură neclipa în care îngerii vor veni să o îmbrace.
Am văzut îngerii ascunzându-se în răsuflarea amurgului, retezându-şi aripile şi lepădând mantaua.
Noaptea îngerii se ascundeau în Iad.
Am întins mâna, am scăpărat un vis, am muşcat un ideal, am strivit lumina între palme, am sugrumat un licurici, am pictat o ploaie, am durat un fulger, am crescut un tunet, am adormit pe o şoaptă.
Am dansat pe cioburi în braţele unui oftat bătrân şi am îngropat în mine certitudinea ultimului dans.
Am alergat pe raze şi m-am rafinat prin sticlă dospită.
Inuman mi-am simţit degetele trepidându-mi pe buze, sărutând dantura spartă ce se visa vioară...
Pianul coastelor mele nu avea clape, gemea frânt sub strânsoarea cămăşii de forţă a unui piept pustiit.
Mi-am legat şireturile cu tâmpla şi am alunecat pe transparenţa unui suflet de cristal. Eram de o căldură rece ca iubirea, ceva abisal şi infinit. Altfel de îngeri îmi jucau pe tâmplă, Icari ai sufletului ce se înalţau spre hău...
Inima mea pompa culoare şi sufletu-mi urla orb, împiedicându-se mut de cimitire.
De ireversibilitatea nisipului din învelişul meu de busolă clepsidrie nu m-am ascuns.
Am adormit pe pleoapa corbului universal cu ochii două pietre rotunde.
Apun o ploaie.

~Jocul de-a "vacanta"...~

  N-are fii minunat sa jucam odata un joc? 
Sa invingem destinul si sa pustiim palate? -Sa jucam flamanzi jocul de-a vacanta?
Ne vom avanta in acest joc nebun batrani si ne vom intoarce copii. Jocul va dura doar o clip,o clipa de eternitate. Ne vom distruge masca fericirii si vom rade de cutele adanci din obraz si de lacrimile sapate in carne vie.
Ne vom juca de-a vacanta. Ne vom lua lumea-n cap si vom dansa pe cioburi.Vom merge la mare si com canta colinde,vom scrie cu nisip pe nori,vom face castele din lacrimi de cerneala si vom invata sa radem.
Vom juca intr-o zi un joc,un joc de-a vacanta,de-a libertatea,de-a viata.
Va fii un soare vesnic si plajele vor fii pustiii si gravitatia ne va elibera de suflet. 

Mariah Carey - Without You (With Lyrics)

Anotimpuri De Trairi: Te iubesc...

Anotimpuri De Trairi: Te iubesc...: Te iubesc cum iubesc Cerul,     Te iubesc cum iubesc marea, Te iubesc...Si intre noi          E departarea. Te iubesc din departare,...

~Suntem ceea ce iubim...~

Noi,oamenii,suntem in esenta noastra niste fiint ciudate, Suntem mai mult sau mai putin greu de multumit si adesea nu ne putem intelege nici pe noi insine.
  Si totusi...am fost inzestrati cu cel mai mare dar. Avem o inima,sentimente.Traim,simtim,suferim,invatam si o luam de la capat.
Iubirea....Iubirea este un sentiment,un sentiment minunat de care suntem 'dependenti'.
Iubim,iubim sa iubim si iubim sa fim iubiti. Dar totusi,iubirea este,dincolo de orice sentiment vie, iubirea prinde viata odata cu primele plapande scantei. Iubirea este atat de profunda si o putem simtin in atatea feluri....!
  Cu totii iubim. Ne iubim parintii,casa,familia. Iubim cerul,marea,vantul,stelele,vara,copacii,viata! Dar mai presus de toate iubim oameni..
  Adesea iubirea se confunda cu teama,cu necunoscutul,cu fireasca senzatie de curiozitate...Asta e doar o iluzie.
 Iubim oamneii pentru ca ne temem. Ne nastem din iubire si ne este teama de condamnarea iminenta de a muri singuri.
Suntem dependenti de nevoia de a iubi.
 Nu intamplator afirma Nichita Stanescu ca noi suntem ceea ce iubim.
Noi insine traim prin ceea ce iubim si cautam sa ne identificam cu acestea.
Iubim arta,muzica,natura,poezia,Universul si incercam sa ne regasim in ele.
Noi insine devenim artisti,artistii sufletelor noastre.
Adesea ne regasim in muzica,in versuri si  chiar emotiile noastre se transpun in muzica,devin doine pustiite de amintiri.
  Cand iubim o persoana tindem sa ne exrtragem toate resursele din ea,sa-i adoptam gesturile,gusturile si sa-i fim pe plac,devenind una cu acea persoana.
  Acest lucru e vizibil inca din copilarie,cand  incercam sa gasim in cei dragi modele de viata,incepand cu parintii,fratii mai mari si dascalii.
   Daca stim cum sa o pretuim,cum sa ne cufundam in sufletul,in nemarginirea ei fara sa ne pierdem pe noi insine,iubirea este cel mai nepretuit dar.
  Din nefericire,viata alege intotdeauna sa  ne invete lectia,sa ne  caleasca pentru viitor prin modul cel mai greu.
  Trebuie sa cadem ca sa invatam sa ne mentinem echilibrul,sa suferim pentru a invata sa apreciem fericirea,sa fim tradati,parasiti pentru a invata ce-i iubirea.
   Cand iubim pe cineva,ceva,noi ii acordam toata increderea noastra,ii acceptamtoate crezurile ca adevarate,incercam sa facem din obiceiurile lui un stil de viata,dar mai ales ii dam drepturi depline asupra fericirii noastre,dreptul sa ne raneasca.
   Iubirea ne poate face sa simtim ca traim,ne poate ridica la Ceruri,dar ne si poate arunca in adancurile Iadului,a suferintei,ne poate ucide sentimentele...
  Cand suntem dezamagiti de ceva sau de cineva in care ne pusesem toata increderea,in jurul caruia ne-am cladit iubirea,simtim  cum incetul cu incetul murim pe interior., Intre noi si ceea ce iubim se creeaza o conexiune,o relatie stransa.
   Constientizarea pierderii acelui lucru,a faptului ca ne-am putut insela in privinta lui,ne face sa trecem printr-o perioada de cumpana,cruciala pentru existenta noastra.
  Ne pierdem pe noi insine. Suntem distrusi,bulversati. Toate crezurile ne sunt zdruncinate si suferim.
Suferim pentru ca nu mai stim cine suntem cu adevarat,pentru ca nu ne mai putem increde nici in noi insine...
Odata ce pierdem ceva ce am iubit,ceva ce facea parte din Universul nostru,totul se schimba.
Stim si ne doare.
Stim ca nu vom putea fi din nou la fel, ca nu vom mai putea iubi la fel,ca undeva,o parte din noi a murit...
 Nu trebuie sa ramanem ancorati in trecut,sa batem la usi demult inchise noua.
   In urma iubirii ramane durere,o rana ce sangereaza,o cicatrice vesnica.
 Un gol ramas in suflet ce nu mai poate fi umplut niciodata cu aceeasi esenta.
   Iubirea nu moare pur si simplu. Acolo inca raman sentimente ranite ce mocnesc intr-un foc molcom,care nici nu se stinge,nici nu se aprinde....
Ramane un dor vesnic....Ne doare distanta,racirea si ostilitatea ce au luat locul iubirii. Ne doare dorul.... Iar amintirea  e cea care pune paie pe foc,cea care ne spune din cand in cand povesti despre ce a fost odata.....
Dar nu trenuie sa ne dam batuti! Trebuie sa ne regasim 'eul'...E adevarat ca ~suntem ceea ce iubim~,dar daca nu exista acel echilibru intre ceea ce simtim si ceea ce  stim,iubirea nu rezista.
Trebuie sa invatam sa acordam mai multa atentie lucrurilor marunte din viata de zi cu zi.
Trebuie sa invatam ca mai intaai de toate sa ne iubim pe noi insine,pentru a me putea gasi "sinele"....

~Acasa este acolo unde iti este inima...~

  
 Nu ti s-a inatmplat vreodata sa-ti fie dor? Sa-ti fie dor de ceva ce nu ti-a apartinut niciodata? De ceva de-a carui existenta nici nu esti sigur?... De ceva de-a carui miracol nu te-ai bucurat niciodata? Sa-ti fie pur si simplu dor,sa vrei sa fugi,sa tipi,dar sa nu stii de ce?
  Sunt sigura ca da.
Se spune ca ~acasa e acolo unde iti este inima~,dar oare nu ti s-a intamplat vreodata sa nu-ti gasesti inima?!
  In momentele tale de singuratate te bantuie uneori amintiri....Stari de deja-vu ce-ti povestesc despre oglindirea apusului de soare in apa sarata a marii...
Stari ce te duc departe...Soarele,amurgul,apa....Vantul frematandu-ti prin plete,nisipul rasfatandu-ti talpile....O stea ce se stinge in adancurile irisului unui ochi orb...Raceala ce-ti invaluie umerii si-ti bantuie palmele,caldura din piept si golul din suflet...
Cerul noptii aninandu-ti-se de pleoape...
Acel moment de intimitate muta,cand Soarele mai sangera sub atingerea lunii.
Nostalgia iti inunda sufletul,iar tu cauti vesnicia in secunda trecuta...Totul e doar o senzatie,o senzatie de-o clipa ce dispare ca sarea de pe buze in amurg...Iar tu te stingi la umbra perlei dintr-o scoica stearpa...
    Stiu ca uneori te simti pierdut si-ti simti sufletul apasat de o durere mistuitoare....
Uneori dorul se transforma in regret....Regreti ca n-ai stiut,ca n-ai putut cursul lumii sa-l schimbi. N-ai putut timpul sa-l opresti,durerea din ochii ei sa o citesti...Regreti imperfectiunea calitatilor ce-ti lipsesc si roata vietii ce s-a oprit. Regreti iubirile viitoare si pacatul stramosesc...
Sufletul tau tipa si inima te poarta catre dimineti....
  Dimineti umede si reci de toamna...
Dimineti cu miros amarui de singuratate...Corpul te strange si hainele subtiri si umede prind viata...Picioarele-ti stangace calca tremurat sarutand pamantul istovit si umed...
Literalmente talpile-ti infrigurate saruta urmele a generatii de marionete pustiite de vise.
Te simti apasat si totusi mai constient ca niciodata. Ochii tai de sticla privesc cu vinovatie pietrele albe si urechile-ti adormite primesc impulsuri inghetat,ecouri ale strigatelor trecute.
Inima-ti aprinsa devoreaza sentimente istovite,povesti despre drame pasionale ce-au murit in lacrima sacra a unui pescarus batran.
  Frunze moarte,stinse,aramii zac sumbre la picioarele tale,visand rosu aprins si freamat de codru. Te inspaimanti de tine insuti si stingi imaginea muta pe sub pleoape.
   Uneori nu-ti gasesti pacea...
  Te trezesti plangand din profunzimea unui somn de copil.... Te trezesti ca sa raspunzi chemariii vocii tremurate de langa bataia  inimii tale,o chemar ce nu ti-a fost niciodata destinata.
Te trezesti si plangi...Plangi fara speranta,pieptu-ti tresalta si te sufoca...Plangi simtind cum viata se scurge  din venele tale prin seva gretoasa ce-ti freamata-n trup.
Plangi resimtind pierderea a ceva ce nu ti-a apartinut niciodata... Si camera in care zaci,casa ce te ascunde,devine un loc pustiu....
  Iti e sila de tine,de tot si sufletul tau parca vrea sa evadeze din inchisoarea coastelor tale/
  Dar respiratia apasatoare a trupurilor adormite,ceva din solemnitatea peretilor si resemnearea podelei iti calmeaza inima ca un drog.
  Uneori iubesti. Nu stii ce-i iubirea,dar iubesti.... Acel sentiment inselator cand iubirea ta nu se agata de nimic de nimeni si nimic,dar se imprastie in aerul inserarii si devine una cu Universul.
  Zambetul tau timid se regaseste pe iarba umeda de roua de pe mladierea unei coline...
Soarele amiezii batandu-ti fata,adierea blanda alintandu-ti trupul... Cantecul dramatic al pasarilor,al inaripatelor fara nume ce-ti spun cat esti de naiv....
Si nori de furtuna ce se abat asupra ta spulberandut-i visul de vara...
     Stii,acele zile in care zaci fara speranta... Cand mintea ra refuza sa reactioneze....Cand toate-n jur te privesc compatimitor si-ti striga-n fata ca ai pierdut...
Cand scrumul tineretiii tale sade in poala timpului....
Cand ochii-ti larg deschisi si goi sangereaza purpuriu pe rana amintirii....
  Te simti pustiit... durerii...
Sangele-ti ingheata si inima suspina...
Tu taci,.. Tu taci visand la zori ce ce n-au sa vina...Fantome mute din trcut te prind in mreaja lor nebuna.... Si taie-n carne vie.... Incet te degradezi.... Nu stii ce-i cu tine... un val gretos de adrenalina iti da impulsuri  de sperante false.
Nu poti admite ca-i adevarat.
Nu poti sa crezi ca s-a sfarsit... Nu poti sa crezi,nu poti sa recunosti ca totul e pierdut... Ca ti-ai ratat sansa....
  Tu cazi si urli... Si simti cum parc-ai vrea sa uiti de toate,sa te pierzi printre soapte....Ai vrea ca lupii sa te prade....
Si-ai vrea ninsoarea vremurilor toate sa se-adune,sa  te-ngroape...Si simti cum turturi iti curg pe sub ploape...Steaua Polara iti arde in piept,un foc inghetat de durere,,,
  Si sangele ce ti se prelinge din palme nu-i al tau...Si spinii de pe frunte nu-s coroana....Si fulgii de ne ce cad te dor...sunt cioburi stinse de jar nears.
Si sufletul tau urla si inima ti se  zvarcoleste in piept....
  Si tu te stingi usor in umbra unei rani deschise,in umbra unei amintiri pustiite de nesiguranta viitorului pierdut in trecut.