marți, 16 decembrie 2014

  Cel mai rău e atunci când îţi intră îndoiala în suflet...ajungi să te îndoieşti de aproapele tău, de veridicitatea vorbelor şi faptelor celor din jur şi, poate cel mai grav, de tine însuţi...
E teribil, nu...?
E teribil să nu ai nici o certitudine, e teribil atunci când, în loc să caute urmele de adevăr din minciună, mintea ta se frământă, văzând minciuna în orice adevăr.
E teribil...dar...cum oare s-a ajuns aici? Cine-i vinovat...?
Nu ştiu, nu am un răspuns prea inteligibil încă...
Aşa e legea firii...cu toţii învăţăm, dacă nu din greşeli, atunci din căderi. Ne obişnuim, ne atrage atât de mult actul acesta al căderii încât uităm cum e să ne înălţăm, ne uităm scopul...Teama, fluturaşii ăia în stomac şi inimă pe care îi simţi înainte să aluneci, adrenalina, senzaţia de plutire din timpul căderii şi suspansul ăla pe care îl simţi înainte de prăbuşire...şi, în final durerea...izbirea de iluzia realităţii...
Cădem, cădem, devenim dependenţi de cădere...şi mereu e gen: "chiar am vrut să cad, îţi mulţumesc că m-ai împins..."
După fiecare prăbuşire apare acel moment de "aducere cu picioarele pe pământ" când, vai, ni se deschid ochii şi, ahh, cât ne simţim de nenorociţi, de trădaţi...Apoi începem să ne temem de cădere, ne temem să ne mai încredem în cineva, în terenul pe care păşim, în noi înşine...Mergem mai departe crezând că de data asta va fi altfel, că vom fi mai atenţi, că ne vom feri de căderi şi de decăderi, dar, defapt, ceea ce facem este să căutăm tocmai să ne aruncăm într-o altă prăpastie, călcând pe suflete minate.


Pierderi...

   Tu...ai pierdut vreodată pe cineva drag...?
Timpul, "cineva mai bun" sau Cerul, ţi-au răpit vreodată persoane pentru care acum ţi-ai da şi sufletul pentru a le mai strânge la piept o dată...?
Probabil că da...
Părinţi, bunici, iubitul, iubita, pruncii....ahh...fiecare pierde suferită doare, arde şi simţi cum te stingi...
Ştiu că sunt zile în care simţi că eşti părăsit, orfan, al nimănui, singur...şi singurătatea e cumplită...şi poţi avea în jurul tău prieteni, tovarăşi cu carul...dar tu totuşi îţi porţi masca şi taci.
Când pierzi pe cineva, involuntar începi să te hrăneşti cu amintiri...trăieşti în trecut şi dispare orice urmă de dorinţă pentru ziua de mâine, dispare undeva, într-un noian de nepăsare, chiar şi teama...Nu mai ai nimic de pierdut, nimic de sperat, nici un entuziasm...dar tu aştepţi, aştepţi ziua de ieri...Aştepţi să-i vezi, să-i mustri, să le ceri iertare, să-i ajuţi, să-i înţelegi, să le fi mai aproape, să-i asculţi, să-i opreşti sau, dimpotrivă, în unele cazuri, să le faci plecarea mai uşoară...
Apar regrete şi întrebări retorice...şi e normal...
Tu, nu uita, că timpul tău e preţios, e limitat, e al tău...Nu uita că tu, totuşi, ai o viaţă de trăit şi nu vei mai putea recupera vremea pierdută...
Nu petrece prea mult timp pe tărâmul suferinţei...Închide-ţi ochii, deschide-ţi inima, plângi dacă simţi să o faci...plângi până rămâi fără aerul ăla "stătut" din tine, plângi până simţi că ţi-ai anesteziat toate simţurile...şi apoi...trage aer în piept şi revino-ţi...Nu spun că e uşor şi nu neg că unele răni nu trec niciodată...Dar tu încearcă.
Ţine minte că absolut nimic nu e întâmplător, că eşti aici pentru a-ţi îndeplini menirea...

Reflexoterapie pe un suflet pustiu.


   Un', doi, trei...
Haide, vorbeşte-mi, lasă-mi pleoapele să cocheteze cu cele mai tăinuite stele de pe cerul tău.
Hai, te invit la o ploaie de tăceri, de priviri, de acorduri dezacordate - vreau să ne topim în ploaia asta, fără umbrele, vreau aburi de speranţă să emani...
Ştii doar, uneori speranţa e sinucidere curată.
Lasă-ţi sufletul în ale mele palme, nu-ţi fă griji, de-i trist, de-i prea pustiu, am să-l "repar". Nu te teme, ştiu exact unde să lovesc şi reflexul nu va întârzia să apară.
Spintecă-mi inima cu flexul şi îţi va curge cafea din ochii tăi tomnateci.


Plouă...


   Plouă tăcere şi plouă păcate,
plouă peste mine,
mă ascund in tine....
Plouă cu şoapte..
Plouă, e noapte..
Inima nu-mi bate,
Cerul mi-e departe.
Apun peste toate
C-un aer de moarte,
Din drumul meu aparte
Nimic nu mă abate.
Plouă peste toate..
Mai plouă peste tine
Bucăţi smulse din mine
Şi nu se cuvine
Ritmul vieţii al tine
Când îmi curge prin vine
Un Amurg de Iubire...


...

  De ce te minţi singur, omule şi te comporţi aşa...?
De ce profiţi de ceea ce iubeşti şi nu te poţi mulţumi cu ce ai?
De ce nu poţi mulţumi la timp celor dragi, de ce nu vrei să fi fericit şi mulţumit cu ce ai şi îţi complici viaţa?
Oamenii nu sunt marionete, nu sunt cafele să îţi iei puterile din ei,
să îi seci de forţe şi apoi, crezând că nu ţi-a mai rămas nimic de luat, arunci totul la gunoi, ca pe zaţ!
...şi poate tu uiţi, dar tocmai bruma aia de zaţ e ceea ce te-a "satisfăcut" până acum...
Nu mai poţi trăi aşa! 


Răpeşte-mă ploii...






Priveai ploaia...
O expresie de uimire şi linişte îţi îngheţa chipul...buzele-ţi răsfrânte, mâinile tremurânde şi pieptu-ţi trepidând cu fiecare respiraţie lăsau să se ghicească frământările ce-ţi bântuiau sufletul.
Priveai ploaia ce mă îmbrăţişa şi mă purta pe aripi nevăzute într-un dans efemer...
Ţie ploaia îţi vorbea de boală, de friguri şi noroi, în timp ce mie îmi cânta cu glasuri oarbe din trecut şi mă pierdea în braţele-i puternice, sărutându-mi atomii de vină...
M-ai răpit ploii şi m-ai dat pradă inimii tale anesteziate de parfumul cerului.
Te priveam...
Îţi priveam ochii frumoşi, plini de vise, de viaţă, de iubire, contrastând cu găurile celeste ce-mi încununau craniul şi serveau sufletului meu drept oglindă.
Ploaia, gheaţa, ochii tăi - potop peste ochii mei, iubire, şansă şi destin, părea că întreaga-mi lume s-a schimbat atunci, topindu-se în universul palmei tale.
...................
Priveşti cerul.
Nu mai dansez cu ploaia, nu mă mai îmbăt de ochii tăi.
În mine astăzi plouă, tu nu priveşti ploaia.
Tăcere.
Te privesc.


 

sâmbătă, 25 octombrie 2014

Octombrie...

    Stele lâncezite cad stins din Cer...Nu mai e August, e Octombrie...
Nu te mai afli la început de drum, nu mai eşti un neophit...Ai ajuns departe, însă nu suficient de departe pentru a alunga urmele de zaţ de pe buzele ce mişel se zbat...
Te opreşti şi priveşti în jur... Cerul, ceaţa, tristele înaripate, iarba umedă, umbra pe care a ta fiinţă plăcut o face pământului...
De ce îţi tremură mâinile?
De ce închizi ochii?
De ce oftezi?
De ce...te doare...?
Octombrie, ştii doar, e luna LOR...A tăceriLOR, a dureriLOR, a amăgiriLOR, a amintiriLOR, a regreteLOR, a boliLOR, a zbucimăriLOR...luna lor...
Ai pierdut vreodată pe cineVA...?
Doar ai credinţă şi-i vei revedea undeVA, cândVA, cumVA, pentru câtVA timp, pentru câteVA clipe de etern...
...Şi frunzele continuă să alunece...şi un stupid, insipid zâmbet încă te bântuie...